La inceputul societatii umane a fost legea -implacabila, dreapta, necrutatoare, dupa chipul si asemanarea oamenilor si vremurilor, dupa agoniseala experientei si modelarea necesitatilor. Dumnezei cruzi si nemilosi cercetau sufletul si soarta omului si a lumii, asta pana cand …

 

…un tamplar charismatic, nascut in Betleemul Iudeii a venit si a spus altceva: deasupra legii si in sinele ei, peste tot si peste toate create, vazute si nevazute dainuieste un singur principiu, universal si suficient -dragostea.

O intamplare ciudata si nemaiintalnita pe parcursul istoriei milenare a unui popor ce isi facuse din pazirea legii un scop, un eveniment zguduitor, egal cu o revolutie de natura sa ravaseasca toate adevarurile emise pana atunci, sa modifice natura si substanta divinitatii insasi, toate acestea se intamplau prin vorbele celui care aruncase o imensa provocare insusi fundamentului lumii: „sa ne iubim unii pe altii, caci dragostea este de la Dumnezeu. Si oricine iubeste, este nascut din Dumnezeu, si cunoaste pe Dumnezeu. Cine nu iubeste, nu a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este dragoste” (Ioan, capitolul 4, versetele 7-8).

 

Cata schimbare, de la Dumnezeul Savaot, al istoriei si ostirilor regilor din casa lui David, la Dumnezeul dragostei, cat radicalism impotriva logicii fundamentale a unei societati pietrificata in minte si inima …Va inchipuiti cata spaima aduceau aceste cuvinte fariseilor si saducheilor Sanhedrinului, cand natura Dumnezeului lor devenea reformulata in termeni care ii transforma pe ei insisi in inutili?

 

Totul era altceva si altcumva din acel moment.

 

Legea stim bine cum sa o definim, e un ansamblu de norme si reguli, care reglementeaza relatiile dintre diferitele entitati componente ale societatii. Ea e un rezultat cognitiv adecvat experientei si necesitatii sociale, mereu in schimbare si transformare. Nimic nou de la inceputul istoriei, nimic interesant.

 

Dar haideti sa incercam sa definim Dragostea. Putem? E de o mie de ori mai greu, e infinit mai complicat, desi o simtim si este mai reala si mai prezenta in viata noastra, suntem mai constienti de ea decat de orice altceva.

 

Dragostea e un sentiment, tocmai pentru ca o simtim mereu si mereu, iar lipsa ei ne lasa o senzatie de goliciune, de lipsa a intregului, dureroasa si de nerezolvat altcumva decat prin dragoste. Nu mai suntem noi, in stare de echilibru si fericire fara ea.

 

Dragostea e ceva exterior noua, desi salasluieste in noi. Nu face parte din fiinta noastra materiala, din instinctele si determinarile noastre functionale, ne inconjoara, intra si ne stapaneste interiorul, sinele -minte si suflet.

 

Dragostea este energie, pentru ca noi toti si totul, intr-o definitie redusa la bazele fizicii si chimiei suntem energie, de la forme condensate, cu aspect si functie materiala, la forme eterice, mai usor sau mai greu perceptibile.

 

Dragostea este armonie, creatie si constructie. O simtim pentru cei din jurul nostru, ne echilibram pe noi prin ceilalti, pe care ii iubim, dezvoltam relatii si legaturi acolo unde mintea noastra nu banuie si nu poate spera, ne reconstruim permanent sau ne salvam prin ea, dam viata si nastere, eliminam raul si negativul existentei, reamenajam haosul eliminand contradictiile si impacand contrariile.

Facem toate astea noi, in mod constient, ca un proces logic al mintii? Nu, niciodata, pentru ca mintea noastra, care fabrica deciziile faptelor bune, inainte de a face lucrul asta primeste dragostea din afara. De unde? Nu stiu, probabil de acolo de unde ea exista, din ubicuitatea aceea care ne face sa simtim ca dragostea ne inconjoara pretutindeni.

 

Dragostea e o permanenta miscare si transformare, un râu de energie imens. O simtim cum ne atinge sufletele, cum ne modeleaza logica si actiunile, cum ne patrunde si ne electrizeaza trupul, cum misca lucrurile, faptele si evenimentele spre implinirea ei.

 

Dragostea este altruism pana la renuntarea de sine. Odata intrati sub puterea ei nu ne mai apartinem, nu mai putem avea egoisme si egocentrisme, posesii si rezerve asupra celor spre care o revarsam din suflet.

„In dragoste nu este frica, ci dragostea desavarsita izgoneste frica” (Ioan, capitolul 4, versetul 18). Teama, impuls si instinct primar, ce tine de materialitatea noastra, cu scopul protejarii ei, se opreste la punctul in care dragostea ne atinge. De acolo nu ne temem pentru ca dragostea a trecut si ne-a invins logica de baza a propriei conservari si orice proiectie egoista spre sine.De acolo apartinem dragostei ce ne poarta spre celalalt. La fel se intampla cu rusinea, pentru ca dragostea adevarata nu ne poate rusina. Exista o teama de moartea in efigie, de distrugerea reputatiei, care tot o forma a sinelui este, dar mai rezista ea atunci cand dragostea ne cuprinde sufletul? Gura lumii, energia negativa aruncata spre dragoste de gandurile si vorbele rele ale celor neatinsi de ea, e o amenintare asupra reputatiei si sinelui astfel definit. Totusi, aflat deja sub legea iubirii, acesta a depasit etapa fricii, iar teama de parerile negative din jur nu il mai poate atinge.

 

Exista dragoste nedreapta sau interzisa?

Bineinteles, avem cu totii un set de valori unanim acceptate, care ne conduc viata in ansamblu. Poate exista dragoste impotriva acestora?

Si valorile noastre convenite, si dragostea au rolul prezervarii noastre colective, al protectiei in comunitate si in relatiile dintre noi, aduna, pun in armonie, creeaza legaturi si implinesc binele necesar existentei noastre impreuna si, cel mai important, nu savarsesc raul si distrugerea. Orice are ca efect acest din urma lucru nu poate deveni valoare si nu poate fi dragoste. Dragostea exista ca atare pretutindeni unde binele si viata se naste si infloreste iar raul si distrugerea lumii e doar rezultatul lipsei acesteia. Prin urmare, nu poate exista dragoste nedreapta sau interzisa pentru ca dreptatea si adevarul ii sunt intrinseci si se obiectiveaza in creatie. Orice vatama binele, chiar in numele dragostei, nu e iubire, e amagire si impostura a dragostei.

 

„Dati-i cezarului ce este al cezarului si lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” (Marcu, capitolul 12, versetul 17).

Cat de frumoasa si de limpede definitie a relatiei dintre lege si dragoste, cat de completa si neechivoca …

 

Dragostea nu exclude legea oamenilor, nu o neaga. Rezultat al mintii, al cugetului, legea plateste permanent tribut nivelului gandirii oamenilor si necesitatilor convietuirii si ordinii dintre ei. Ea contine dragostea in masura, in care in societate nu actioneaza principiile contrare, ale raului egoismului, orgoliilor nesatisfacute, cupiditatii si frivolitatii excesive, ale patologiei mintii si sufletului. Da, suntem constienti ca acestea exista, ca energii negative incearca mereu si mereu sa distruga ceea ce dragostea construieste, intr-un perpetuu si natural conflict. Intr-o logica fizica elementara, energiile de joasa frecventa, cu tendinta de precipitare si materialitate, anuleaza, prin insasi conditia lor, energiile de frecventa inalta si dintre acestea, pe cea mai de sus, vibratia pozitiva suprema -dragostea.

Legea trebuie sa gestioneze acest lucru in permanenta si e nevoita, nu odata, sa raspunda raului cu rau, ca singura solutie practica, dar nu intotdeauna morala.

De ce nu morala? Pentru ca singura moralitate e in dragoste, care, cum am mai spus deja si se vede cu forta evidentei, e Dumnezeu insusi, iar numele lui este mila, empatia, intelegerea si, invariabil, iertarea, pentru ca fiecare sa se reintegreze in armonia dragostei.

 

Dragostea e deasupra legii oamenilor. Aceasta din urma trebuie sa o urmeze, sa fie imbibata de iubire in logica ei. Concluziile ei ar trebui sa reflecte sensul binelui savarsit in si prin dragoste, iar actul justitiei umane sa implineasca iubirea.

 

Se intampla asa? Uneori da, alteori nu. Legea si actiunea ei se desfasoara prin oameni mai mult sau mai putin atinsi de dragoste, in ale caror suflete, dragostea e mai mult sau mai putin prezenta, o chestiune, pana la urma, de intamplare sau destin, in antagonia vesnica dintre aceasta si raul din lume.

 

Dar noi, oamenii, cum ne raportam la toate astea, cum respectam ceea ce este regula si primim, traim si mai apoi implinim ceea ce este dragoste?

 

Am doar un raspuns al meu, pentru mine, gasit prea tarziu, dupa rataciri si amagiri de decenii, al caror epilog a fost durerea ce m-a indreptat sa aflu adevarul …adevarul meu, nu al vostru, nu unul universal valabil, imuabil si incontestabil. De aceea, finalul nu poate fi decat o marturisire personala:

 

Cautati mai putin litera legii si traiti mai mult in dragoste. Deschideti inimile fara teama si lasati-o sa va atinga, sa va patrunda si sa va rascoleasca, lasati-va ravasiti de ceea ce simtiti atunci cand isi face loc in voi, fara teama ca va veti pierde controlul asupra ce sunteti. Nu puteti fi decat ai dragostei si pentru dragoste, nu puteti decat sa ii apartineti, sa fiti parte din intregul ei iar atunci cand acest lucru se va intampla veti trai o bucurie si un bine imens, imposibil de pus in cuvinte. Va veti deschide aripi nevazute si va veti ridica, vibrand dimpreuna cu intregul, spre inaltimile vazduhului, veti simti in fiecare celula emotia si binecuvantarea iubirii. Nu veti mai fi oameni in trecere, cu destine chinuite si implacabile in tristete, veti fi vesnici, in dragoste.