Cuvânt de Crăciun

Loading

Dragii mei,

Una dintre cele mai dezbatute probleme teologice crestine o reprezinta calitatea Lui Iisus de Fiu al Lui Dumnezeu si miracolul nasterii Sale din Fecioara.

In lumina materialismului gandirii ultimelor trei veacuri, care isi reclama fibra din Iluminism, acest lucru pare imposibil. Mai mult, asistam in prezent la o ofensiva la scara planetara a propagarii argumentelor pentru care acest lucru ar fi imposibil, ofensiva dusa in numele unei asa zise libertati a gandirii, a laicitatii si laicizarii societatii.

Sa se fi inselat oare primele Concilii, care au stabilit dogmele de baza crestine? Imi pare greu de crezut, mai ales in situatia in care acestea au reunit pleiada varfurilor intelectuale din intreg bazinul mediteranean, din ceea ce la acea vreme reprezenta lumea civilizata. Mai mult, fibra intelectuala a acestora, dincolo de spiritul crestin asimilat in maniera pauliana, o reprezinta filozofia greaca si reverberatile sincretice elenistice ale altor concepte si religii contemporane cu inceputurile istoriei si civilizatiei.

Numitorul comun al acestora, dincolo de maniere diferite de interpretare, il reprezinta utilizarea Simbolului si a Cuvantului drept chei de descifrare si de descriere, drept repere de ordonare a Lumii, cu toate cele vazute si nevazute, intelese si neintelese.

Pana in ziua de azi, trei momente despart crestinismul de stiinta moderna, credinta de contestarea ateista:

Facerea Lumii din Cuvantul de inceput, care era Dumnezeu -insasi cunoasterea aparitiei si fiintei lumii materiale;
Numele tainic al Divinitatii primit de Moise din rugul aprins de pe muntele Sinai -definire si dezbatere a existentei sau nonexistentei unei inteligente universale coordonatoare, infinite si incognoscibile cu mijloacele ratiunii umane;

Intruparea divinitatii prin miracolul nasterii Mantuitorului.

Putem observa un numitor comun al tuturor acestor momente -prilej al dezbaterilor fundamentale actuale: Cuvantul, ca izvor al intruparii lucrurilor, transformarea ideii in materie si actiune. Divinitatea creeaza lumea materiala, se defineste si se explica creatiei, apoi ii da solutiile existentei in armonie, dreptate si adevar. Totul se intampla prin Cuvantul fondator, care poate fi geniala formula de inceput, atotcuprinzatoare definitie sau inceput de Lege noua a iubirii pentru oameni.

Pe acest drum odata pornit, dezbaterile religie-stiinta mi se par ca devenind inutile, mai ales in conditiile in care cei mai aprigi contestatari in plan filozofic propun formule de inlocuire utilizand concepte deja teoretizate in dogma religioasa. Libertatea, Egalitatea sau Fraternitatea nu puteau fi definite in secolul luminilor altfel decat apelandu-se la bagajul de cunostinte mostenite de la teologii si filozofii medievali. Fundamentul lumii noi, al progresului modern, al modernitatii insasi sta tot in Evangheliile Noului Testament.

Credinciosi sau atei, avem mereu acelasi scop-intelegerea lumii in care traim, aceeasi nevoie -dezbaterea cu argumente. Nu realizam, de fapt, ca apelam in mod necesar la Cuvant si Simbol, ca recreem in permanenta prin idei, ca explicam dezvoltand concepte, ca ideile se materializeaza miraculos in noi si actiunea noastra.

Singura conditie atat a afirmatiei cat si a indoielii este buna credinta, onestitatea actului intelectual, respectul pentru diferenta. Le putem avea in cadrul laic de discutie, atata timp cat laicitatea nu este pervertita in dogma a negarii.

Va doresc tuturor sa cautati Cuvantul si Simbolurile, acum cand El se intrupeaza si devine Om, la un sfarsit de an, in care, mai mult decat niciodata, imprejurarile obiective ne-au facut sa ne intoarcem spre noi insine.

El s-a nascut prin Cuvantul vestit Fecioarei, voi renasteti prin propriul Cuvant rostit cu sinceritate. Mereu si mereu sa cautam Cuvantul pierdut si sa il intalnim pe El.

Cea mai frumoasă Înviere

Loading

Pentru mine Invierea din anul 2020 va fi un exercitiu de normalitate imbracat in lucrurile anormale, ale unei situatii cel putin ciudata prin ostilitatea ei aparenta.

Voi pleca spre cimitir aproape de miezul noptii, asa cum am facut-o de zeci de ori pana acum. Nu vreau si nu concep ca Invierea sa ma prinda rupt de bunica, de toti ai mei dragi si buni adormiti in veac, de ceea ce sunt eu insumi si de tot ceea ce as putea fi. Voi aprinde, ca in fiecare an, candelele. Lumina se va revarsa peste mine si peste ei, vom fi din nou impreuna, umar langa umar, mereu aceiasi.

Ma voi aseza, ca de obicei, langa crucea bunicului, asteptand cu sfiala inceputul misterului. Il voi vedea cu bucurie atunci cand vitraliul Sfantului Altar se va fi luminat.

Atunci voi sti ca Hristos a inviat, ca Lumina lumii transcede planurile, ca e viu pentru vii si pentru morti, ca imi umple cu slava lui sinele, ca imi lumineaza sufletul prea plin de greutatea prezentului, de alinarea si imbratisarea celor plecati la El. Ne vom bucura impreuna, eu , cel ramas, si ei, cei calatori intre pamant si cer.

Voi ramane tacut, cu o lumanare plapanda in mana, cheie si nadejde a promisiunii Cerurilor preacurate si preainaltate.

Alaturi de mine, la distanta sociala acceptata (ce expresie ironica si efemera pentru ceva ce inseamna fundamental impreuna) vor fi vecinii, prietenii, semenii mei, fiecare veniti la dragii lor, un sat intreg suspendat intre pamant si cer pe o coasta abrupta ca drumul spre Pacea si Mantuirea Dumnezeirii. Alaturi de mine, in jocul de lumini si umbre al cimitirului reinviat, va sta Hristos si ceata ingerilor, in calda imbratisare incorecta medical si politic.

Va fi cea mai frumoasa Inviere intr-o viata de om pentru ca, in spatiul atat de mic dintre viata si iluzia mortii, Hristos va sadi Speranta si va aduce Alinarea.

Bunica

Loading

Pe drumul pietruit, cu noroi pe margini si gropi desfacute, umplute cu apa sclipind argintiu in lumina lunii abia rasarite, o bunica tragea de mana, cu grija, nepotul infrigurat, in racoarea brumarie a primei seri de noiembrie. An de an refaceau acelasi drum, de cum se inopta, spre cimitirul din coasta Popii. Umbra intunecata a turlei, fuioarele de ceata coborand de pe dealuri in vatra cu biserica de capatai, linistea mormantala si solemna, luminile crucilor scaparand misterios la intalnirea dintre umbra apusului si intuneric starneau un fior de emotie copilului, il faceau sa se simta pasind in alta lume, tainica si fermecatoare, la intalnirea cu cei care au fost odata. O strangea de mana cu mai mare putere, grabeau amandoi pasul mai sus, tot mai sus pe coasta, unde bunicul ii astepta in tihna si seninatatea vesniciei, alaturi de strabuni, de rude si vecini, de prieteni, de un sat intreg din ceruri, privind resemnat spre cei care au ramas.

In seara asta e la fel, grabesc pasii infrigurat, pe acelasi drum, cu aceleasi gropi sclipitoare si aceeasi luna rece si tainica. Acolo ma asteapta aceiasi oameni cu chipuri cunoscute din amintiri si povesti. Dincolo de toti, pe coasta abrupta si jilava, la capatul cararii ma asteapta ea, cea care m-a invatat drumul, cea care mi-a luat mana in palmele ei si mi-a deschis ochii in tainele unei alte lumi, pe inserat, la inceput de noiembrie.