Pe drumul pietruit, cu noroi pe margini si gropi desfacute, umplute cu apa sclipind argintiu in lumina lunii abia rasarite, o bunica tragea de mana, cu grija, nepotul infrigurat, in racoarea brumarie a primei seri de noiembrie. An de an refaceau acelasi drum, de cum se inopta, spre cimitirul din coasta Popii. Umbra intunecata a turlei, fuioarele de ceata coborand de pe dealuri in vatra cu biserica de capatai, linistea mormantala si solemna, luminile crucilor scaparand misterios la intalnirea dintre umbra apusului si intuneric starneau un fior de emotie copilului, il faceau sa se simta pasind in alta lume, tainica si fermecatoare, la intalnirea cu cei care au fost odata. O strangea de mana cu mai mare putere, grabeau amandoi pasul mai sus, tot mai sus pe coasta, unde bunicul ii astepta in tihna si seninatatea vesniciei, alaturi de strabuni, de rude si vecini, de prieteni, de un sat intreg din ceruri, privind resemnat spre cei care au ramas.
In seara asta e la fel, grabesc pasii infrigurat, pe acelasi drum, cu aceleasi gropi sclipitoare si aceeasi luna rece si tainica. Acolo ma asteapta aceiasi oameni cu chipuri cunoscute din amintiri si povesti. Dincolo de toti, pe coasta abrupta si jilava, la capatul cararii ma asteapta ea, cea care m-a invatat drumul, cea care mi-a luat mana in palmele ei si mi-a deschis ochii in tainele unei alte lumi, pe inserat, la inceput de noiembrie.