Candva, o persoana draga mie mi-a spus cu durere autentica si nedisimulata: „esti cineva pe Facebook sau la ziar si cu totul altcineva in realitate”. Pastrez inca vocea ei cu disperare si manie in minte, dar am uitat revolta apriga ce ma cuprinsese la auzul acestor cuvinte.
Intotdeauna confruntati cu adevaruri dure si exprimate transant, avem nevoia imediata a negarii absolute, a reactiei impotriva, a raspunsului gregar si fara argumente gandite.
… dar intrebarile fundamentale raman, la fel si nevoia de a ma explica pe mine insumi, de a-mi dezvalui in taina introspectiei adevaratul chip interior, adevaratul mecanism, ce cuprinde amintiri devenite frustrari si obsesii invelite in puful alinator al orgoliilor sau iluziilor neasumate nicicand cu adevaruri, al viselor spre care tind cu slabiciunea si sovaiala celui mereu corigent la fiecare lectie a vietii.
Chiar asa, de ce sunt unul sau altul dupa cum locul in care ma situez, ideea pe care o exprim, cel sau cea care ma aude, cei multi sau putini care ma citesc imi schimba chipul mereu si mereu, fara noima si certitudine? Cine sunt eu, de fapt, cel adevarat, cel autentic, cel aievea?
Nu stiu daca sunt vreun unic si original, vreo creatura rara de cameleon cu creier suficient sa va scrie, probabil ca realitatea e departe de asa ceva, posibil sa fie multi asemeni mie.
Habar nu am si nu dispun de intelepciunea necesara sa inteleg daca e despre mine sau despre o intreaga specie rastignita in ipocrizie si paradox, dar, cu precautie, as prefera sa ma numesc pe mine insumi, sa imi asum aceste randuri ca fiind despre mine. E mai usor si mai sigur si mai asumat si mai sincer sa vorbesti despre propria nesinceritate, sau, poate, este, pur si simplu, inca o cale ipocrita de deșertare a preaplinului adunat in ascunzisul de umbra al sufletului, sub un pretext inaltator si salvator in aparenta.
O fac?
Am negat cu vehementa si cu revolta autentica a celui atacat in orgoliul sau orb, cu propria oglinda facuta tandari. Am mintit, de fapt m-am mintit pe mine pentru o clipa doar …apoi mi-am recunoscut intr-o taina absoluta si perfida: spunea adevarul, vazuse cameleonul schimbandu-si culoarea solzoasa, cand rece, cand calda.
O faceam cu patos, o faceam cu debordanta teribila, o faceam pentru ca asa simteam ca trebuie, pentru a-mi salva parerile despre mine, visele si aspiratiile indreptatite sau nu. O faceam atat de natural, atat de firesc incat eram doar eu pe pietroiul ars de soare al marturisirilor publice si tot eu sub bolta jilava si umbroasa, in intimitatea protectoare nevazuta si neauzita de cei multi, zarita de putinii cu care imi imparteam spatiul restrans al existentei.
De ce o fac?
Probabil pentru ca exista o diferenta dar si o conditionare remarcabila intre ceea ce sunt si ceea ce aspir sa fiu, intre realitatea despre mine perceputa intim si visele transformate in armuri sub ciocanul conventiilor sociale.
Imi doresc sa fiu, port germenii proiectiei propriului vis, plamadit cu propria vointa, astept si doresc mult, adun putinul macinat de sovaieli, de abdicari si temeri, port povara renuntarilor. Cuvantul scris sau rostit ma rupe de conditia reala si ma transpune acolo unde, prin insasi natura sa, este rostul exprimarii lui -idee, vointa, germen si potential al actiunii concrete. Sunt eu prin cuvant, sunt cuvantul insusi, acea punte mereu efemera si mereu concreta de la gand la gest, de la idee la actiune.
Nu cred ca imi ascund preaputinul ci imi afirm preamultul aspiratiilor si dorintelor pana acolo unde nu ma mai recunosc si nu ma mai deosebesc pe mine, cel adevarat, de celalalt mine, care ma doresc a fi. Astfel imi traiesc paradoxul, hranindu-ma din cuvinte, care, la randul lor, se hranesc din visele si reflexele sufletului meu, un nesfarsit sarpe Ouroboros, ce se autodevoreaza mereu si mereu.
Inspre ce ma indrept?
Fugind din Roma pentru a nu fi supus martiriului, Petru l-a intalnit pe Iisus pe Calea Appiana. Patruns de mirare si teama, cel care ii propovaduia cuvintele dar refuzase sa isi asume martiriul consecintelor acestora, l-a intrebat:
–Quo vadis Domine? Incotro te indrepti, Doamne?
–Romam eo iterum crucifigi! Ma duc la Roma sa ma rastignesc din nou.
Incerc sa imi inchipui rusinea si descumpanirea lui Petru in fata cuvantului, durerea si ravasirea sufleteasca ale aceluia care descoperise cat de mic era in comparatie cu ce rostise deunazi, ale aceluia care refuzase martiriul desi vorbise in numele lui.
Petru a inteles si s-a intors, acceptand, in sfarsit, sa se ridice la inaltimea a ceea ce propovaduia, pentru ca raiul si solutia finala a tuturor dilemelor sale nu putea fi decat asumarea si trairea deplina a cuvantului rostit, a adevarului daruit celorlalti.
Probabil aceasta este si solutia mea, a multilor sau putinilor cameleoni sau serpi mitologici, schimbandu-si culorile si devorandu-se pe ei insisi, pentru a merge mereu inainte pe cararea propriului sine.
Vise, aspiratii, dorinte eliberate in eter prin cuvant raman undeva si asteapta implinire tocmai de acolo de unde au pornit, iar ca sa desavarsesti ce ai inceput rostind, iti trebuie mereu curaj si nevointa, harnicie si rabdare cu tine si cu cei care te privesc savarsind cu gandul, vorba si fapta.
Imi dau seama ca durerea acelei fiinte dragi, care imi rostise cu disperare reprosul, nu era atat despre cat de ipocrit pot fi, ci, mai ales, despre cat de mult si-ar fi dorit sa pot ajunge la inaltimea cuvintelor rostite de mine. Nu era despre rezultatul abdicarii si renuntarilor pe puntea de la cuvant la fapta, ci despre indemnul sa ma apropii de ceea ce rosteam frumos si bine, caci in lipsa imboldului si a vointei de a materializa binele si frumosul din vorbe spuse, nu ramane decat ipocrizia ca unica si funesta realitate
Sa fiu si sa fim mai harnici pe dinauntru, sa fiu si sa fim mai aproape de ce spunem, de ce ne dorim sa savarsim, sa nu mai fiu, sa nu mai fim ipocriti.
Dolens veritas, sero adinvenit …
