Fugisem în neantul,
Lungul, adâncul
Abis
Ca un proscris
Abandonând-o în suflet
Și gând
Pe Ea,
Madona mea,
Întunecată
Și întristată.

Ma iubise de-ajuns
Să îmi salveze
Și să-mi răscumpere
Fiorul ascuns
Al nazuințelor toate
Deșarte,
Să m-aștepte
Răbdându-mi cărările
Și îndoielile,
Pe drumul ce tainic se lasă
Dinspre cer spre pamânt
Și mă duce acasă.

În minte-o purtam
Dar nu mă-ntorceam
Decât preț de-o secundă
Pe umărul stâng
Și-n urechea cea dreaptă
Îi ascultam
Plânsul din clipa
Fecundă,
A nașterii mele în Ea.

Apoi din multul dor ascuțit
Pe piatra destinului
Îmi trimise un înger
Țintit
În cămara festinului
Unde luam cina singur,
Făr’ de apostoli și făr’ de Iisus,
Stingher,
Fără noimă și făr’ de-nțeles,
Doar cu logica mea
De fier.

A venit El,
Pe pământ,
De la Ea,
Din cer
Și era atât de frumos
În lumina
Ce pe mine cădea
Pe chipul meu,
De pe fața sa,
Pe trunchiul și brațele mele
De pe mantia sa.

M-a privit și-a șoptit cu sfială,
În clipa de gând:
Tot ce-i bun pe pământ
Ai dus cu tine mereu,
Cand fugeai fără noimă
Și făr’ să-nțelegi
Clipe și anii întregi
Căutând să te-ascunzi,
În miezuri de vorbă
Adevăr să pătrunzi,
Neștiind, răspunsul purtând
Și aflând
La capăt de drum.

Era un înger
În genunchi așezat,
În lumină croit și lumina cădea
Pe fața mea
Și în ochiul meu, în sprânceană mirat
Împletit din pământ și din cer,
Cu mister înfășat,
Cu tihna de-a pururi netihnă
Nevoințelor, patimilor din larga genune
A sufletului,
Spre veșnica trudă,
Pe scara abruptă și udă
A miezului
Lacrimii în rugăciune.

Il priveam
Și-i iubeam
Albul aripilor
Cu fulgi de cristal
Și razele toate
Le număram,
În cununa-i de stele
Croită din tremurul meu,
În visele mele.

În clipă-i clipeam veșnicia
Din ochi, ascultând
Vechiul cănt,
Ce-mi cânta
Veșnicia iubirii
În secunda de gând.

Și apoi mă-ntorceam
Spre icoana Maicii din mine,
Contrariat întrebând
Despre unde și când,
Am facut fapte mari
Să merit așa,
Un înger rugând
În fața mea.

Iar Maica-mi zâmbea cu alint
Și-nteles
Despre vremea de rod și cules
A celor bune
Din larga genune
A sufletului …

Unde îngerul meu zbura.

sursa foto: tablomania.ro

Dragostea-i cânt
Ce stă în pământ
Și așteaptă
Urechea cea dreaptă
Să o plec, ascultând.

Dragostea-i fier
Topit în soare
Atunci când răsare
În ochiuri de rouă
Oglindite-n cer.

Dragostea-i cuvânt
Pe cărări de suflet
Și-n a minții umblet
Devreme ușor, apoi apăsat
Călcând.

Dragostea-i lună
În miezul misterelor
Și-n dansul ielelor
Din asfințitul dospit
În ochi de nebună.

Dragostea-i cânt
Ce-l cântam pe-nserat
Cu nesaț, ne-ncetat
Alergând în crucea dealului timp,
Fluierând.

Regele defileaza gol,
Pe hol,
In aplauze asurzitoare
Si in chiote ale multimii, care
Ii omagiaza sexul incert,
Ii adora, la ordin, trupul inert.

Asternutu-s-a panza iluzorie
Peste ostenita butaforie
De atata certa, absoluta
Si inerta,
Corectitudine a fricii,
Ce nu lasa-ndoieli
Despre ce-i bine sau rau
Majestuosului rege in drumul sau.

Se aduna in strana sfetnici,
Cu fesuri de noapte
Agitate
De trezirea din somn spre zorii razboinici.
Recita mantrele far’ de-nteles,
Ale spaimei de ce nu cunosc,
Caci de-ar cunoaste, nu ar mai fi
In zorii zilei de zi,
Vreun despot ascuns in palat de clestar
Purtand tichia de margaritar.

Urla copii alintati in legile noi,
Ca regele-i gol
Pe hol
Si holu-i pustiu
De lumea ce pleaca-n turme solemne
Spre alte dileme
Ale noului Ev.

Plapanzi si orfani,
Fara de coarne si fara de vina vitei
Sarmanii de ei,
Copii ai vacii zalude, alungata mereu,
Sedusa si siluita de zeu,

Scrijelesc cu manute diforme
Temelia palatului,
La timpul aflatului
Despre pedeapsa mult asteptatului
Epilog
Al unui basm,
Inceput atat de frumos
Cu un rege pe hol,
In fundul gol.

Emigrant în evul prezent,
Îmi calc urmele cu pasul atent,
Să nu-mi tulbur liniștea somnului,
Cel dintâi și latent,
Ce-mi apără mintea de-ndoielile
Toate,
Împletite-n iluzii și în vise deșarte.

Ale timpului coacerii duhului meu
Sunt toate pierdute, trecătoare mereu,
Cum trec eu cu mine prin vremuri de azi,
Ce nu-s ale mele.

Ferește sa cazi,
Copil inocent, întoarce sorocul timpului tău!
Și ia-mă ‘napoi în mine mereu,
Căci lumea de astăzi ce-mi zâmbește amar,
Nu-i despre mine, nu-i tihnă, nu-i dar
Străină îmi este, tărâm pustiu
Și-am ajuns pân-aici.
De unde? Nu știu.

Privind orizontul oftez resemnat,
Dupa soarele tainic, apus și-ngropat,
Și amintirea îmi dă cugetarea
La mine, acel rătăcind după zarea
Limanului meu de timp suficient,
Sărman emigrant în evul prezent.

sursa foto – Tappy.fr

Doamne, te strig în suflet și-n șoapte
Îți aflu răspuns în îndoiala din noapte,
Când luna se-așterne peste umbra grădinii
Și-n murmur de frunze tremur măslinii.

Hotărăște-mi paharul sau dă-mi îndurarea,
Împarte-mi destinul precum Moise marea,
De-i chin sau iertare, pe toate le-oi vrea,
Dar mi-arată și-ndreaptă cărarea mea.

Îndoiala apasă și inima plânge
Misterul sorții cu lacrimi de sânge.
Dă-mi Doamne un înger să fie al meu,
Călăuză și scut și nădejde mereu.

Și de-or veni să-mi aduca osânda,
Înzecește Tu, Doamne, de-a pururi dobânda
Darului, rost din trecerea mea
Prin taina lumii, pe scara spre Stea.

Dăruiește-mi iertare și dragoste mare,
Contemplând de pe cruce marea mirare
A durerii și morții, precum mi-e spre fire,
Și Învierea spre Mântuire.

1. Ce altceva decât deșertăciune,
În a materiei de lut și fier genune,
Este orchestra instrumentelor sublime,
Atunci când dragostea nu locuiește-n mine?

2. Și mintea mea stăpână peste taine
Se-mbracă în iluzii cum în haine
Dar mută munți și apele din loc,
Numai când dragostea-i ajunsă la soroc.

3. V-aș împărți din multul meu ajuns,
Aș arde trup și bogății pe-ascuns,
Doar ca din mine, cel care era
Să mai ramână în sfârșit doar dragostea.

4. Căci dragostea îndură și binevoieste
În inimă palate construiește
Frângând orgolii și trufie adunate
Și revarsând doar calda bunătate.

5. Al celor drepte, ce-au sădit grădini
Sfiala clipelor, când ridicându-te, te-nchini
Și-alungi mânia și trufia toate
Și lepezi ce e rău din tine, parte.

6. Și cercetând în minte și în suflet cerul,
Îți luminează calea adevărul
Al celor tăinuite și crezute,
Din îndoiala firii simțite și văzute.

7. Răbdare este viața, răbdând nădăjduiești
La-ncoronarea sorții cu daruri îngerești
Și întrebari, răspunsuri, pe toate le-i afla
Pășind adânc în tine, găsind credința ta.

8. Căci dragostea te ține, prin adevăr călcând,
Când toate-s pieritoare în juru-ți, pe pământ.
Când proorociri și spaime rămân povești trecute
Și umbra și uitarea ascund rostiri pierdute.

9. Ce sunt eu decât parte din lume și din nenant?
Ce-i Dumnezeu în mine, decât etern liant
Al celor ce îmi sunt și mă jertfesc mereu
Și mi se-aștern în cale, pornit pe drumul meu?

10. Și voi atinge zarea, cândva mergând spre Soare
Voi osteni distanțe și timpuri ancestrale,
Tânjind cu trup și suflet mereu desăvârșirea,
S-ajung pe vârf de munte, s-ascult Dumnezeirea.

11. Voi trece văi și creste, lasând în amintiri
Copilăria clipei, naivele iubiri
De mine, cel ce azi sunt si mă voi lepăda
Când sinele-mi va spune să las povara grea.

12. Să mă desprind de patimi, privindu-mă de-afara
Și-n ochi să mi se-aprindă scânteia de-odinioară,
Când arătarea clipei era doar timp pustiu,
Iisus sădind în mine raspuns fără să știu.

13. Să-mi regăsesc credința, atăt ar fi de-ajuns
Să îmi păstrez nădejdea în Cel de nepătruns,
Dar și acestea doua din plin de le-aș avea,
Deșarte-s deopotrivă de nu e dragostea.