Tremură vintrele gândului,
În dulceața pământului,
Ce-a acoperit
Ultima dorință
A-nceputului sfârșit.
Tremură putred,
Pământul umed
În zori de-amintiri,
De veștede flori
Și-n reci apusuri
Făr’ de culori.
Frig și brumă
Se împreună
În stinsul păcat,
La-nceput un suspin, la urmă-un oftat
Al pustiului
Etern așternut
A ceea ce-am fost și am vrut.
Și sapă în piatră chemarea,
Ce umple zarea
Unui alt timp,
De-a pururi trecut,
În toate ce-au fost și-au durut,
Când iarba năștea din pământ
Pe vechiul și tristul mormânt.
În timpul durut
Psalții-au tacut
Și Iisus tăcea
Și mă privea,
Nu-mi răspundea
Patimilor,
Rugăminților,
Lacrimilor
Din mintea și inima toată,
Pentru Eva și Maria de-odată.
Să socotesc,
Să stăruiesc
Pe una în inima mea
De-aș putea s-o așez
Și să îndur
Făr’ de-nconjur
Destinul.
În patimi pe veci să adorm
Sau harul ceresc
Să-l preacinstesc
Atunci când mă ridic și umblu din somn.
Că nu e durere mai mare
Și făr’ de-ndurare
Decât în carne
Și-n suflet,
Pe drum să n-ai pace,
Atunci când Iisus te privește și tace.
Iisuse, Tu, ce vii în taină
Și gândurile-mi iei în seamă,
Lucrează-n mine mai cu spor
Să înțeleg făr’ de-nconjor,
A lumii Tale trebuință,
Să o urmez spre folosință.
Iisuse, Tu și Maica Ta,
Ce te plângea pe Golgota,
A sufletului răni, ce-apasă
Pe inima de sete arsă,
Adu-le astăzi vindecarea,
Chiar dacă-n cuie e chemarea
Și-n lemnul cel de trebuință
Spre-a ta osândă-n neființă,
Întâiul semn și martor mut
Al celor care s-au făcut
În vârf de deal și-n vârf de lume
Răscumpărată-n al Tău Nume.
De sus din bolta de altar,
Pogoară-n mine al Tău Har,
Ajută-mă să împlinesc
Și-apoi pe brazdă să sădesc
Acea sămânță, ce așteaptă
Ca să devină poamă coaptă.
Și mângâie-mă, o, Iisuse
De năzuințele apuse,
Golește-mă de întrebări
De patimi, vise și păreri
Și-n locul lor, de căpătâi,
Mereu în inimă-mi rămâi.
Fugisem în neantul,
Lungul, adâncul
Abis
Ca un proscris
Abandonând-o în suflet
Și gând
Pe Ea,
Madona mea,
Întunecată
Și întristată.
Ma iubise de-ajuns
Să îmi salveze
Și să-mi răscumpere
Fiorul ascuns
Al nazuințelor toate
Deșarte,
Să m-aștepte
Răbdându-mi cărările
Și îndoielile,
Pe drumul ce tainic se lasă
Dinspre cer spre pamânt
Și mă duce acasă.
În minte-o purtam
Dar nu mă-ntorceam
Decât preț de-o secundă
Pe umărul stâng
Și-n urechea cea dreaptă
Îi ascultam
Plânsul din clipa
Fecundă,
A nașterii mele în Ea.
Apoi din multul dor ascuțit
Pe piatra destinului
Îmi trimise un înger
Țintit
În cămara festinului
Unde luam cina singur,
Făr’ de apostoli și făr’ de Iisus,
Stingher,
Fără noimă și făr’ de-nțeles,
Doar cu logica mea
De fier.
A venit El,
Pe pământ,
De la Ea,
Din cer
Și era atât de frumos
În lumina
Ce pe mine cădea
Pe chipul meu,
De pe fața sa,
Pe trunchiul și brațele mele
De pe mantia sa.
M-a privit și-a șoptit cu sfială,
În clipa de gând:
Tot ce-i bun pe pământ
Ai dus cu tine mereu,
Cand fugeai fără noimă
Și făr’ să-nțelegi
Clipe și anii întregi
Căutând să te-ascunzi,
În miezuri de vorbă
Adevăr să pătrunzi,
Neștiind, răspunsul purtând
Și aflând
La capăt de drum.
Era un înger
În genunchi așezat,
În lumină croit și lumina cădea
Pe fața mea
Și în ochiul meu, în sprânceană mirat
Împletit din pământ și din cer,
Cu mister înfășat,
Cu tihna de-a pururi netihnă
Nevoințelor, patimilor din larga genune
A sufletului,
Spre veșnica trudă,
Pe scara abruptă și udă
A miezului
Lacrimii în rugăciune.
Il priveam
Și-i iubeam
Albul aripilor
Cu fulgi de cristal
Și razele toate
Le număram,
În cununa-i de stele
Croită din tremurul meu,
În visele mele.
În clipă-i clipeam veșnicia
Din ochi, ascultând
Vechiul cănt,
Ce-mi cânta
Veșnicia iubirii
În secunda de gând.
Și apoi mă-ntorceam
Spre icoana Maicii din mine,
Contrariat întrebând
Despre unde și când,
Am facut fapte mari
Să merit așa,
Un înger rugând
În fața mea.
Iar Maica-mi zâmbea cu alint
Și-nteles
Despre vremea de rod și cules
A celor bune
Din larga genune
A sufletului …
Regele defileaza gol,
Pe hol,
In aplauze asurzitoare
Si in chiote ale multimii, care
Ii omagiaza sexul incert,
Ii adora, la ordin, trupul inert.
Asternutu-s-a panza iluzorie
Peste ostenita butaforie
De atata certa, absoluta
Si inerta,
Corectitudine a fricii,
Ce nu lasa-ndoieli
Despre ce-i bine sau rau
Majestuosului rege in drumul sau.
Se aduna in strana sfetnici,
Cu fesuri de noapte
Agitate
De trezirea din somn spre zorii razboinici.
Recita mantrele far’ de-nteles,
Ale spaimei de ce nu cunosc,
Caci de-ar cunoaste, nu ar mai fi
In zorii zilei de zi,
Vreun despot ascuns in palat de clestar
Purtand tichia de margaritar.
Urla copii alintati in legile noi,
Ca regele-i gol
Pe hol
Si holu-i pustiu
De lumea ce pleaca-n turme solemne
Spre alte dileme
Ale noului Ev.
Plapanzi si orfani,
Fara de coarne si fara de vina vitei
Sarmanii de ei,
Copii ai vacii zalude, alungata mereu,
Sedusa si siluita de zeu,
Scrijelesc cu manute diforme
Temelia palatului,
La timpul aflatului
Despre pedeapsa mult asteptatului
Epilog
Al unui basm,
Inceput atat de frumos
Cu un rege pe hol,
In fundul gol.
Emigrant în evul prezent,
Îmi calc urmele cu pasul atent,
Să nu-mi tulbur liniștea somnului,
Cel dintâi și latent,
Ce-mi apără mintea de-ndoielile
Toate,
Împletite-n iluzii și în vise deșarte.
Ale timpului coacerii duhului meu
Sunt toate pierdute, trecătoare mereu,
Cum trec eu cu mine prin vremuri de azi,
Ce nu-s ale mele.
Ferește sa cazi,
Copil inocent, întoarce sorocul timpului tău!
Și ia-mă ‘napoi în mine mereu,
Căci lumea de astăzi ce-mi zâmbește amar,
Nu-i despre mine, nu-i tihnă, nu-i dar
Străină îmi este, tărâm pustiu
Și-am ajuns pân-aici.
De unde? Nu știu.
Privind orizontul oftez resemnat,
Dupa soarele tainic, apus și-ngropat,
Și amintirea îmi dă cugetarea
La mine, acel rătăcind după zarea
Limanului meu de timp suficient,
Sărman emigrant în evul prezent.
Doamne, te strig în suflet și-n șoapte
Îți aflu răspuns în îndoiala din noapte,
Când luna se-așterne peste umbra grădinii
Și-n murmur de frunze tremur măslinii.
Hotărăște-mi paharul sau dă-mi îndurarea,
Împarte-mi destinul precum Moise marea,
De-i chin sau iertare, pe toate le-oi vrea,
Dar mi-arată și-ndreaptă cărarea mea.
Îndoiala apasă și inima plânge
Misterul sorții cu lacrimi de sânge.
Dă-mi Doamne un înger să fie al meu,
Călăuză și scut și nădejde mereu.
Și de-or veni să-mi aduca osânda,
Înzecește Tu, Doamne, de-a pururi dobânda
Darului, rost din trecerea mea
Prin taina lumii, pe scara spre Stea.
Dăruiește-mi iertare și dragoste mare,
Contemplând de pe cruce marea mirare
A durerii și morții, precum mi-e spre fire,
Și Învierea spre Mântuire.
