Pribeag și trist, ratăcitor,
Mă furișez spre a Ta zestre
Închisă tainic în cămară
Și stralucind pe la ferestre.

Privesc podoabe minunate
Cum nu se-aștern decât în vise,
M-ar încălzi a lor lumină,
Dară ferestrele-s închise.

Afară plouă trist, mărunt,
Se scurg dorinți în taină,
Pe sufletul pribeag, cărunt
Și gol, fără de haină.

Cât mi-aș dori să mă îmbraci
În Duh și în credință,
Cămașa ta în Dar să-mi dai,
În semn de biruință.

Și îmbrăcat cu-al Tău Cuvânt,
Să pot intra cândva,
Acolo unde Duhul Sfânt
Șade-n cămara Ta.