Pentru mine Invierea din anul 2020 va fi un exercitiu de normalitate imbracat in lucrurile anormale, ale unei situatii cel putin ciudata prin ostilitatea ei aparenta.
Voi pleca spre cimitir aproape de miezul noptii, asa cum am facut-o de zeci de ori pana acum. Nu vreau si nu concep ca Invierea sa ma prinda rupt de bunica, de toti ai mei dragi si buni adormiti in veac, de ceea ce sunt eu insumi si de tot ceea ce as putea fi. Voi aprinde, ca in fiecare an, candelele. Lumina se va revarsa peste mine si peste ei, vom fi din nou impreuna, umar langa umar, mereu aceiasi.
Ma voi aseza, ca de obicei, langa crucea bunicului, asteptand cu sfiala inceputul misterului. Il voi vedea cu bucurie atunci cand vitraliul Sfantului Altar se va fi luminat.
Atunci voi sti ca Hristos a inviat, ca Lumina lumii transcede planurile, ca e viu pentru vii si pentru morti, ca imi umple cu slava lui sinele, ca imi lumineaza sufletul prea plin de greutatea prezentului, de alinarea si imbratisarea celor plecati la El. Ne vom bucura impreuna, eu , cel ramas, si ei, cei calatori intre pamant si cer.
Voi ramane tacut, cu o lumanare plapanda in mana, cheie si nadejde a promisiunii Cerurilor preacurate si preainaltate.
Alaturi de mine, la distanta sociala acceptata (ce expresie ironica si efemera pentru ceva ce inseamna fundamental impreuna) vor fi vecinii, prietenii, semenii mei, fiecare veniti la dragii lor, un sat intreg suspendat intre pamant si cer pe o coasta abrupta ca drumul spre Pacea si Mantuirea Dumnezeirii. Alaturi de mine, in jocul de lumini si umbre al cimitirului reinviat, va sta Hristos si ceata ingerilor, in calda imbratisare incorecta medical si politic.
Va fi cea mai frumoasa Inviere intr-o viata de om pentru ca, in spatiul atat de mic dintre viata si iluzia mortii, Hristos va sadi Speranta si va aduce Alinarea.