Etichetă: voicu ienci

Cuvânt de Crăciun

Posted on by Arca lui Voicu

Loading

Dragii mei,

Una dintre cele mai dezbatute probleme teologice crestine o reprezinta calitatea Lui Iisus de Fiu al Lui Dumnezeu si miracolul nasterii Sale din Fecioara.

In lumina materialismului gandirii ultimelor trei veacuri, care isi reclama fibra din Iluminism, acest lucru pare imposibil. Mai mult, asistam in prezent la o ofensiva la scara planetara a propagarii argumentelor pentru care acest lucru ar fi imposibil, ofensiva dusa in numele unei asa zise libertati a gandirii, a laicitatii si laicizarii societatii.

Sa se fi inselat oare primele Concilii, care au stabilit dogmele de baza crestine? Imi pare greu de crezut, mai ales in situatia in care acestea au reunit pleiada varfurilor intelectuale din intreg bazinul mediteranean, din ceea ce la acea vreme reprezenta lumea civilizata. Mai mult, fibra intelectuala a acestora, dincolo de spiritul crestin asimilat in maniera pauliana, o reprezinta filozofia greaca si reverberatile sincretice elenistice ale altor concepte si religii contemporane cu inceputurile istoriei si civilizatiei.

Numitorul comun al acestora, dincolo de maniere diferite de interpretare, il reprezinta utilizarea Simbolului si a Cuvantului drept chei de descifrare si de descriere, drept repere de ordonare a Lumii, cu toate cele vazute si nevazute, intelese si neintelese.

Pana in ziua de azi, trei momente despart crestinismul de stiinta moderna, credinta de contestarea ateista:

Facerea Lumii din Cuvantul de inceput, care era Dumnezeu -insasi cunoasterea aparitiei si fiintei lumii materiale;
Numele tainic al Divinitatii primit de Moise din rugul aprins de pe muntele Sinai -definire si dezbatere a existentei sau nonexistentei unei inteligente universale coordonatoare, infinite si incognoscibile cu mijloacele ratiunii umane;

Intruparea divinitatii prin miracolul nasterii Mantuitorului.

Putem observa un numitor comun al tuturor acestor momente -prilej al dezbaterilor fundamentale actuale: Cuvantul, ca izvor al intruparii lucrurilor, transformarea ideii in materie si actiune. Divinitatea creeaza lumea materiala, se defineste si se explica creatiei, apoi ii da solutiile existentei in armonie, dreptate si adevar. Totul se intampla prin Cuvantul fondator, care poate fi geniala formula de inceput, atotcuprinzatoare definitie sau inceput de Lege noua a iubirii pentru oameni.

Pe acest drum odata pornit, dezbaterile religie-stiinta mi se par ca devenind inutile, mai ales in conditiile in care cei mai aprigi contestatari in plan filozofic propun formule de inlocuire utilizand concepte deja teoretizate in dogma religioasa. Libertatea, Egalitatea sau Fraternitatea nu puteau fi definite in secolul luminilor altfel decat apelandu-se la bagajul de cunostinte mostenite de la teologii si filozofii medievali. Fundamentul lumii noi, al progresului modern, al modernitatii insasi sta tot in Evangheliile Noului Testament.

Credinciosi sau atei, avem mereu acelasi scop-intelegerea lumii in care traim, aceeasi nevoie -dezbaterea cu argumente. Nu realizam, de fapt, ca apelam in mod necesar la Cuvant si Simbol, ca recreem in permanenta prin idei, ca explicam dezvoltand concepte, ca ideile se materializeaza miraculos in noi si actiunea noastra.

Singura conditie atat a afirmatiei cat si a indoielii este buna credinta, onestitatea actului intelectual, respectul pentru diferenta. Le putem avea in cadrul laic de discutie, atata timp cat laicitatea nu este pervertita in dogma a negarii.

Va doresc tuturor sa cautati Cuvantul si Simbolurile, acum cand El se intrupeaza si devine Om, la un sfarsit de an, in care, mai mult decat niciodata, imprejurarile obiective ne-au facut sa ne intoarcem spre noi insine.

El s-a nascut prin Cuvantul vestit Fecioarei, voi renasteti prin propriul Cuvant rostit cu sinceritate. Mereu si mereu sa cautam Cuvantul pierdut si sa il intalnim pe El.

Rugaciunea de Vineri… manifest politic pentru Europa sau pentru Islam?

Posted on by Arca lui Voicu

Loading

In urma cu 700 de ani, niste proaspat veniti din Asia Centrala, cu un nivel de civilizatie la piciorul broastei, dar ambitiosi, deschisi si lacomi spre progres si, implicit, spre a domina Europa si Orientul Mijlociu, si-au facut aparitia in Anatolia, cucerind Imperiul Bizantin, dar si lumea araba, ambele aflate intr-o epoca de criza si decadenta politica si militara accentuata. Europa apuseana, prin marile ei puteri maritime si comerciale ale momentului nu au facut nimic palpabil sa previna dezastrul unei reorientari geopolitice de anvergura, dimpotriva, au inteles sa profite de avantajele si oportunitatile de moment, ale unui haos care a durat vreme de 100 de ani.

Afirmarea statalitatii otomane si, mai ales, dominatia ei asupra estului musulman, trebuia legitimata prin cucerirea si fondarea unei capitale stralucitoare, cu o simbolistica majora in constiinta umanitatii veacului al XV-lea.

A fost sa fie Constantinopolul in 1453 si Sfanta Sofia, monument minune al crestinatatii, ctitorie a lui Iustinian, ultimul personaj politic, care a reusit performanta unui Mare Nostrum crestin in bazinul mediteranean, in leaganul civilizatiei europene dar si islamice, mai apoi.

Sultanii otomani si-au infaptuit rolul califilor de altadata, prin supunerea lumii necredincioase sub legea Islamului -datorie sfanta, consimtita in cuvantul Arhanghelului dezvaluit Profetului. Actul cuceririi Constantinopolului, al transformarii Sfintei Sofia in moschee, dincolo de impactul asupra lumii crestine, a avut o importanta simbolica fundamentala si creatoare pentru Islam, dandu-le urmasilor lui Osman aparenta unor urmasi ai insusi Profetului Mohamed.

A urmat gestul la fel de simbolic al proclamarii califatului otoman si al despuierii Meccai de odoarele esentiale ale religiei musulmane, ingramadite la Topkapi Sarayi, in cornul romantic si bine aparat al Bosforului.

Asadar, sub aspectul legitimarii imperialismului otoman, transformarea splendorii crestinatatii in locas de cult musulman isi sustine importanta, in primul rand, asupra drepturilor de dominare in spatiul islamic din Orientul Mijlociu si Peninsula Araba.

In desertul Arabiei, legitimitatea uzurpatorilor otomani va intra in coliziune cu legitimitatea descendentei (reale sau doar mitice?) din spita Profetului a dinastiei Al Saud. Ajutata de un context istoric deosebit de favorabil in doua razboaie mondiale, de experimentul kemalist al replierii turcilor pe coordonatele unui stat national, de rezervele uriase de petrol sub un sol desertic si neprielnic pentru orice, dinastia Al Saud reusit sa dezvolte un stat prosper si activ si o viziune expansionista si hegemonica, intr-o perioada in care autoritatea otomana incetase sa mai existe.

Este usor de remarcat, in contextul actual, cum in lumea araba viziunea imperialismului otoman si a hegemoniei, mai ales economica si spirituala, saudite intra intr-o inevitabila si ireconciliabila disputa, cu implicatie in intregul univers islamic.

Gestul lui Erdogan si, mai ales, rugaciunea de Vineri, ca moment de redare a Sfintei Sofia Islamului, mediatizat corespunzator la nivel mondial, are valoarea manifestului politic de reinviere a viziunii expansioniste otomane, viziune indreptata prea putin spre directia unei Europe protejate militar de americani, prea putin impotriva unei crestinatati, fata de care Rusia si-a reluat deja locul traditional de protector simbolic, si covarsitor spre lumea araba, spre corpul spiritual si politic al Islamului.

Pisica de Vineri a fost aratata in primul rand jocului geopolitic din Orientul Mijlociu si, mai mult ca sigur, a fost pe deplin inteleasa la Riad si la Washigtonul protector. In mod firesc, Tel Avivul si Teheranul asista cu interes la derularea evenimentelor incarcate de simboluri. Asadar, acum avem in Orientul Mijlociu islamic doi califi si un sah -paradoxal, mai legitimat religios decat insasi defuncta dinastie Pahlavi.

Intre timp, Europa face ceea ce stie sa faca cel mai bine: gestioneaza molime cu substrat politic, se complace in filozofii pe subiecte marginale, da din umeri.

O adolescenta numita Romania

Posted on by Arca lui Voicu

Loading

Romania mea implineste in curand un veac si un anisor iar clasa politica romaneasca e pe masura tineretii si exuberantei patriei. Modul ei de exprimare nu lasa loc de interpretari:

PSD-ul a produs o multime de indivizi cu limbaj trivial sau idei sugubete, de natura sa ii terfeleasca imaginea. Codrin, Olguta, Serban pentru care lanterna telefonului consuma minute, dilaul cu mitraliera sau ministra ingenua cu replici din Marie Antoinette sunt doar exemple de judecata si exprimare din strafundurile pietei Obor sau autobazei Steagu’ Rosu.

Opozitia nu se lasa mai prejos si a produs un slogan abject, devenit motiv de psihoza, de obsesie nationala, cu valente de clivaj social, inscriptionat oficial, festiv si monumental pe placute suedeze. Alternativa la grobianismul pesedist e vulgaritatea pentru curatarea societatii, curatare prin murdarire, desigur, precum in filosofiile antice ale coborarii in infern si renastere in lumina campiilor elisee.

Mai nou, traim cu totii aventura pandemica, prilej de defulare a tuturor angoaselor acumulate intr-o istorie contradictorie, cu parcurs dezechilibrat, osciland intre disperare si revolta.

Ne extaziem in fata performantelor inexistente ale unui presedinte obtuz, inert si insipid, pentru ca a doua zi sa traim dezamagirea lui Danila Prepeleac, plecat la targul UE cu o pereche de boi si intors cu o punga goala in buzunare sparte de prea multe sperante.

Dar …ca niciodata in istoria tanara a unitatii noastre de 100 de ani, suntem sfasiati in doua de propriile spaime si fantasme, de lupta cu noi insine si pentru o dreptate reinventata permanent, in functie de porniri si interese de moment.

Dincolo de subiectele disputelor zilnice, pesedisti sau #rezistenti,  martori ai lui Covid sau luptatori pentru libertate, practicam zilnic acelasi trafic de influenta si aceeasi dare de mita cotidiene, instinctual, benevol si fara bariera morala sesizabila, in permanenta cautare de siguranta, scurtaturi sau situatii comode pentru propriile noastre vieti. Ne exersam indoiala fundamentala in legatura cu orice valoare morala proiectata asupra noastra si ne rezolvam conflictele prin ascundere sub pres sau anonimatul diluant si cameleonic al pierderii in multime.

Dam mita desi doctorii au ajuns sa tremure de spaima consecintelor. La randul lor o iau cu pofta patologica, uzitand de cele mai ingenioase tertipuri. Facem cadouri cui trebuie si atunci cand trebuie, transformand sensurile zilelor importante din viata omului, pentru cele mai curioase motive. Si cel care da si care primeste inveleste mai apoi continutul axiologic al faptelor in cele mai diverse si solide motive.
In acelasi timp suntem campionii purismelor morale, inchizitori nemilosi cu cei din jur, vedem nedreptatea si necinstea la altii in cel mai dezbracat mod de orice circumstante atenuante, ne impartim in tabere si ne anatemizam unii pe ceilalti cu voluptate iacobina, ca niste psihopati justitiari.

Ura si divizarea ce decurg din conflictele dualitatii propriilor fiinte le proiectam spre grupuri si categorii, ne fac sa impartim societatea si sa hranim antagonismele. Romania de 101 ani ne regaseste cu dezechilibrele interioare si paradoxurile specifice unor varste cu mult mai fragede. Prin insumarea indivizilor, Romania sufera de adolescenta intarziata si este departe de echilibrul care sa ii confere vigoarea si soliditatea unei societati functionale.

De ce? Pentru ca asa suntem noi si ar fi bine sa ne impacam cu ceea ce suntem pentru a putea creste mai departe.

Autoportret

Posted on by Arca lui Voicu

Loading

În mine creşte pomul vieţii,
Din care îmi hrănesc libertatea,
Din care îmi contemplez vina,
Din care îmi beau voinţa şi speranţa.

În mine şi-au purtat povara generaţii,
Strămoşii au trudit să mă înalţe,
În mine păcate uitate zac ascunse
Şi aşteaptă ispăşire şi izbândă.

În mine se naşte şi curge timpul,
Implacabil şi fără de voie îi simt unda,
Pe umerii mei stau poverile faptelor lui
La picioarele mele mă numără,
mă cântăreşte,
mă risipeşte.

În mine îngeri construiesc şi dărâmă temple,
În ceasuri şi eternităţi de o clipă,
În mine îndoiala se hrăneşte cu certitudini
Şi slăbiciunea se adapă din puteri plăsmuite.

În mine amintiri răscolesc viitorul
Şi patimi mă-ntunecă şi mă reaprind
Iar Hristos răstignit, firav şi palid,
Mă întreabă ironic şi tainic:
Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?

Nu capitulez

Posted on by Arca lui Voicu

Loading

S-au implinit anul trecut 60 de ani de la premiera capodoperei genialului nostru dramaturg Eugen Ionesco, Rinocerii. Din pacate, in “bunul” obicei al prezentului, nu am reusit sa gasesc vreo actiune de rememorare si marcare a momentului, desi actul creator al autorului se inscrie in patrimoniul cultural al umanitatii, dand valoare si substanta incontestabile contributiei romanesti la acesta.

 

Nu-i nimic, mi-am spus, Ionesco nu are nevoie de ceremonii si discursuri, e suficient sa il pastram in constiinta, sa il asimilam la nivel personal, e elocvent in simpla lectura sau contemplarea unei piese de teatru pusa in scena. Nu am crezut, insa, sub nici o forma, ca ii voi intalni personal opera si reflectia amara, ca ii voi trai atat de real si tangibil concluziile.

 

Metamorfoza de la om la rinocer e un fapt simbolic suprapus pe faptul real al transformarii constiintelor sub ideile totalitare, e o realitate traita si observata de Ionesco in societatile ante- si postbelice dominate de duhuri ideologice indreptate impotriva umanitatii din oameni. Ea incepe prin negarea posibilitatii, continua prin acceptare si se desavarseste prin asimilarea pana la identificare, e un fenomen absurd prin paradoxul intre punctul de pornire si rezultat. Vehiculul purtator al transformarilor este spaima, angoasa la care fiinta umana reactioneaza gradual si diferit in acelasi timp, de la negarea categorica la conformismul cu exemplul celor din jur si la asimilarea in convingerile personale.

 

Eugen Ionesco are viziunea si dimensiunea universalitatii, el nu imagineaza cauzele, care pot fi atat de diverse, ci se concentreaza asupra mecanismului metamorfozei la nivelul intim al omului, asupra argumentelor transformarii si ale rezistentei la aceasta. Bérenger, jurnalistul betiv si blazat, dar profund si temeinic ancorat in umanismul sau, este martor si victima a transformarii unei comunitati, care ii reprezinta universul. Rinocerizarea pare mai intai imposibila si ridicola ca idee, se confirma prin fapte anecdotice (un rinocer traverseaza furios piata, un altul striveste o pisica), determina revolta comunitara, creeaza disputa si animozitati interpersonale. Mai apoi, un fapt violent petrecut in redactia ziarului local confirma si proclama aparitia omului devenit rinocer, il legitimeaza si denatureaza disputa ulterioara. De la “ar fi ridicol sa existe”, concluzia majoritara evolueaza spre “exista si are dreptul sa existe” pentru ca mai apoi rinocerul sa devina etalon, prin rinocerizarea majoritatii.

 

Bérenger si iubirea sa platonica Daisy raman ultimii oameni, traversand fazele impuse de instinctul de supravietuire. Cearta intre cei doi sub presiunea psihica a evenimentelor, izbucnirea si gestul reprobabil al palmuirii iubitei, rezolva optiunile cuplului conjunctural. Daisy alege calea scurta -il paraseste pe Bérenger si dispare in turma de rinoceri careia i se alatura voluntar. Berenger isi pastreaza drumul cel lung si anevoios, presarat cu ispitele supravietuirii -indoiala fata de propria existenta, tentatia alaturarii la turma, lupta cu propria constiinta pentru pastrarea propriei umanitati. Finalul este apoteotic, plin de umanitate si speranta. Ultimul om striga de la fereastra turmei: “Nu capitulez !”.

 

Zilele trecute am scris si publicat pe Facebook un text, rezultat al propriilor viziuni si angoase fata de violenta si vehementa cu care unii oameni, in faza conformismului si asimilarii totale a totalitarismului politic si social, manati de spaime -nu stiu daca inventate, dar, in orice caz, amplificate si dirijate spre paroxism, pot sa reactioneze fata de semeni ai lor, care isi propun sa traiasca si sa se comporte liber. Intamplarea a facut sa fiu preluat pe conturile unor formatori de opinie la nivel national iar textul in cauza sa devina viral pe retelele de socializare.

 

Ieri am contemplat rezultatele si reactiile unei situatii absolut noi si neasteptate in viata mea, sentimentele personale fiind contradictorii. Ma incalzeste un val de simpatie si sustinere, la fel cum ma intriga avalansa de injuraturi primite, ma amuza gramada de presupuneri despre cine sunt si ce vreau, ma ingrijoreaza ca turma rinocerilor devine din ce in ce mai mare si mai activa, ca libertatea dispare din sufletele oamenilor, alungata de spaime induse si amplificate pe canale oficiale.

 

Celor interesati de persoana mea, celor deranjati de existenta mea, celor care ma aproba si celor care ma injura, celor care ma indragesc si celor care ma dispretuiesc ma recomand: sunt OM, am ales sa ma numesc Bérenger si NU CAPITULEZ.

Manifestul unui OM

Posted on by Arca lui Voicu

Loading

Subsemnatul OM, parte elementara si fundamentala a Umanitatii, dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, creat cu scopuri nobile si misiune sfanta, nu rod al evolutiei intamplatoare cu rost si responsabilitate incerta, in calitate de mandant al puterii politice in societate, imputernicesc statul creat firesc, de cei asemeni mie, din spatiul de unitate a limbii, trecutului comun, a culturii si civilizatiei ce ma definesc:

1. Sa imi apere libertatea individuala, prin respectarea stricta a mandatului primit din partea mea si prin exercitarea cu buna credinta si in folosul meu a puterilor ce i le-am incredintat.

2. Sa ma apere de orice tentativa a unui individ sau grup, de pervertire a statutului meu de OM in societate, de anulare a atributelor ce tin de umanitatea mea intrinseca, a libertatilor si drepturilor, fara de care nu pot exista in plenitudinea umanitatii mele

3. Sa ii apere si sa ii ajute, in numele meu, pe cei diferiti de mine, sa le acorde sprijin, mangaiere si foloase, sa ii primeasca si sa ii aseze la masa mea pana la limita respectului pentru mine si interesele mele, pana acolo unde eu insumi nu devin obiectul unei discriminari.

4. Sa apere manifestarea publica libera a constiintelor, ideilor, conceptelor sa cultive dialogul, pana la limita, la care logica obiectiva, bunul simt, valorile fundamentale ale culturii mele nu sunt incalcate, contestate, denaturate.

5. Sa imi apere libertatea mea de credinta, sa nu produca dogme ale discursului si actiunii institutionale, straine de natura, misiunea mea naturala si modurile mele de manifestare.

6. Sa imi respecte sistemul de valori asimilat, umanismul si modelul lui Hristos, in care cred si pe care il marturisesc, sa tina seama de El in orice act de legiferare sau administrare, ce ma poate atinge pe mine sau pe semenii mei.

7. Sa respecte dreptul la viata al nenascutului si al celui nascut, dreptul absolut si nepervertit la famila fireasca, din barbat si femeie, in logica lui Dumnezeu Creatorul si a naturii create.

8. Sa-mi respecte drepturile parintesti asupra propriilor copii, rod al Dragostei intre oameni si Iubirii lui Dumnezeu, dreptul de a decide asupra educatiei lor, in spiritul valorilor ce ma definesc pe mine si pe cei de dinainte de mine.

9. Sa actioneze in numele si pe seama mea, cu dragoste, buna credinta si intelepciune, pentru a conserva mediul natural in care traiesc, dar al Dumnezeirii si povara a responsabilitatii.

10. Nicicand, sub nici o forma si pentru nici un motiv, sa nu actioneze pentru a submina solidaritatea cu cei asemeni mie, sa creeze stari si sentimente de ura si neintelegere intre Oameni. El este dator sa conserve si sa sporeasca Dragostea si Fraternitatea primita de la Tatal, prin Hristos Fiul, si adresata tuturor.

Nu vrem si nu vom fi partasi la puscaria voastra!

Posted on by Arca lui Voicu

Loading

Astia care muriti de frica covid-ului …stati dracu’-n case, cum ati facut-o si pana acum. E dreptul si libertatea voastra sa faceti asta.

Prelungiti-va carantina toata viata, daca vreti, purtati doua, trei masti, nu una, dezinfectati mainile in fiecare minut, scuipati in san si faceti cruce cand vedeti o terasa, un bar, un restaurant, un spectacol si faceti un ocol de juma’ de kilometru, numarati mortii si bolnavii de covid, bagati-i si pe altii la numaratoare … NUMAI LASATI-NE PE NOI CEILALTI, „PROSTI” SI „INCONSTIENTI” CUM SUNTEM, SA NE TRAIM VIATA SI SA NE BUCURAM DE LIBERTATEA FIREASCA, LA CARE AVEM DREPTUL CA OAMENI.

Repetati-va mantrele panicarde si povestile horror cat vreti si cat va place, incercati sa va conservati viata nenorocita, in panica si ipohondrie, dar nu insistati sa ne schimbati modul de viata la care avem dreptul fundamental sa aspiram si sa il traim.

Noi poate vom crapa sau nu de covid dar voi, chiar daca veti crapa sau nu de boala sau de frica ei, aveti certitudinea unei vieti de sobolani la umbra, retrasi dupa zidurile de teama si disperare, pe care voi vi le construiti singuri in fiecare zi.

Nu vrem si nu vom fi partasi la puscaria voastra, construita din paranoia voastra si demersurile unor psihopati, pe care ati ajuns sa ii iubiti. Ramaneti cu sindromul vostru Stockholm si bucurati-va de perversitatea situatiei in care singuri va complaceti, sadomasochisti sanitari !

Cea mai frumoasă Înviere

Posted on by Arca lui Voicu

Loading

Pentru mine Invierea din anul 2020 va fi un exercitiu de normalitate imbracat in lucrurile anormale, ale unei situatii cel putin ciudata prin ostilitatea ei aparenta.

Voi pleca spre cimitir aproape de miezul noptii, asa cum am facut-o de zeci de ori pana acum. Nu vreau si nu concep ca Invierea sa ma prinda rupt de bunica, de toti ai mei dragi si buni adormiti in veac, de ceea ce sunt eu insumi si de tot ceea ce as putea fi. Voi aprinde, ca in fiecare an, candelele. Lumina se va revarsa peste mine si peste ei, vom fi din nou impreuna, umar langa umar, mereu aceiasi.

Ma voi aseza, ca de obicei, langa crucea bunicului, asteptand cu sfiala inceputul misterului. Il voi vedea cu bucurie atunci cand vitraliul Sfantului Altar se va fi luminat.

Atunci voi sti ca Hristos a inviat, ca Lumina lumii transcede planurile, ca e viu pentru vii si pentru morti, ca imi umple cu slava lui sinele, ca imi lumineaza sufletul prea plin de greutatea prezentului, de alinarea si imbratisarea celor plecati la El. Ne vom bucura impreuna, eu , cel ramas, si ei, cei calatori intre pamant si cer.

Voi ramane tacut, cu o lumanare plapanda in mana, cheie si nadejde a promisiunii Cerurilor preacurate si preainaltate.

Alaturi de mine, la distanta sociala acceptata (ce expresie ironica si efemera pentru ceva ce inseamna fundamental impreuna) vor fi vecinii, prietenii, semenii mei, fiecare veniti la dragii lor, un sat intreg suspendat intre pamant si cer pe o coasta abrupta ca drumul spre Pacea si Mantuirea Dumnezeirii. Alaturi de mine, in jocul de lumini si umbre al cimitirului reinviat, va sta Hristos si ceata ingerilor, in calda imbratisare incorecta medical si politic.

Va fi cea mai frumoasa Inviere intr-o viata de om pentru ca, in spatiul atat de mic dintre viata si iluzia mortii, Hristos va sadi Speranta si va aduce Alinarea.

Bunica

Posted on by Arca lui Voicu

Loading

Pe drumul pietruit, cu noroi pe margini si gropi desfacute, umplute cu apa sclipind argintiu in lumina lunii abia rasarite, o bunica tragea de mana, cu grija, nepotul infrigurat, in racoarea brumarie a primei seri de noiembrie. An de an refaceau acelasi drum, de cum se inopta, spre cimitirul din coasta Popii. Umbra intunecata a turlei, fuioarele de ceata coborand de pe dealuri in vatra cu biserica de capatai, linistea mormantala si solemna, luminile crucilor scaparand misterios la intalnirea dintre umbra apusului si intuneric starneau un fior de emotie copilului, il faceau sa se simta pasind in alta lume, tainica si fermecatoare, la intalnirea cu cei care au fost odata. O strangea de mana cu mai mare putere, grabeau amandoi pasul mai sus, tot mai sus pe coasta, unde bunicul ii astepta in tihna si seninatatea vesniciei, alaturi de strabuni, de rude si vecini, de prieteni, de un sat intreg din ceruri, privind resemnat spre cei care au ramas.

In seara asta e la fel, grabesc pasii infrigurat, pe acelasi drum, cu aceleasi gropi sclipitoare si aceeasi luna rece si tainica. Acolo ma asteapta aceiasi oameni cu chipuri cunoscute din amintiri si povesti. Dincolo de toti, pe coasta abrupta si jilava, la capatul cararii ma asteapta ea, cea care m-a invatat drumul, cea care mi-a luat mana in palmele ei si mi-a deschis ochii in tainele unei alte lumi, pe inserat, la inceput de noiembrie.

Femeia ca manifest politic, pentru o nouă societate!

Posted on by Arca lui Voicu

Loading

Divele unei epoci a ratacirilor ideologice, a paradoxurilor sentimentelor extreme, a dragostei si razboiului, a libertatii exprimate in maniera paroxistica, revolutionara si demolatoare. Femeia prezentului, libera si libertina, eliberata de conventii si tabuuri, mereu in cautarea unor sensuri ale propriei definitii, determinata spre o permanenta reinventare …uneori doar de dragul drumului spre aceasta, isi gaseste inceputurile intr-o generatie ambigua si contradictorie, oarecum nevrotica in permanentul razboi cu reconstruirea valorilor.

Machiajul puternic, nefiresc parca, ferm pana la violenta, este platosa si manifest politic peste interiorul sufletului sfasiat intre acceptare si revolta. O femeie deconstructivista se nastea din haosul unei societati scufundata in prea multe intrebari si sofisme. Rezultatul il stim, il vedem azi, fara a fi lamuriti daca a fost bine sau a fost rau. Ceea ce stim cu certitudine e ca, de la Edith Piaf, Marlene Dietrich sau Maria Tanase, idealul feminin s-a modificat profund, femeia unui secol a inlocuit femeia unor mii de ani.

La moartea tovarășului Iosif Vissarionovici Stalin

Posted on by Arca lui Voicu

Loading

O seara de joi, un inceput inghetat si umed in acelasi timp, de primavara. Suntem in anul 1953. Din casa familiei Dragan de pe strada Vanatorilor rasuna vesele acorduri de pian, insotite de voci binecunoscute in urbea prafuita si semiadormita, unde nu se intampla nimic si fiecare se cunoaste cu fiecare. Cate un trecator pe caldaramul cu gheata, parca nesfarsit, ce duce spre Deva, se mai opreste din cand in cand in fata intrarii cu porti trainice si stalpi de piatra, privind la fereastra salonului mare, luminat electric.

Poate ii trece un zambet fugar gandind la adunarea vesela si trista in acelasi timp, care se straduieste in fiecare joi a saptamanii sa isi regaseasca sensurile pierdute in zorii democratiei populare, in jurul pianinei cu clape autentice de fildes, adusa la apusul veacului trecut tocmai de la Viena. Toata lumea stie ca daca e joi, nu e numai zi de targ la Brad, ci e si serata muzicala la capitanul Dragan acasa, eroul cu care se mandreste toata suflarea Baitei si Hartaganiului, cel care s-a intors cu Unirea, pe un cal alb, decorat de Maria Sa Ferdinand pentru vitejia din Triunghiul Mortii si pentru ostenelile la Reintregire. Alaturi de el, de ani buni, sta Eliza, fiica tehnicianului Deak, cel venit aici inainte sa existe Romanie sau Mica pe aceste plaiuri, tocmai din indepartata Cehie, pentru a pune umarul la exploatarile miniere mandrie ale unui Imperiu.

In fiecare joi aici se aduna profesori de la gimnaziul roman, fosti functionari de la Mica deveniti necorespunzatori prin conditie si competenta cand lupta de clasa a devenit mai importanta si un necalificat cu patru clase ocupa biroul directorului general, acolo unde statea Sieber, Ambrusch sau Gigurtu. Sunt oameni care au inteles, incearca sa ierte, sa isi regaseasca sensurile intr-o comunitate intoarsa cu susul in jos de ceva vreme. Sunt oameni care nu inteleg, insa, sa renunte la portia de cultura, de umanitate si de prietenie, care ii leaga saptamanal.
Treptat, acordurile pianinei se sting. Infrigurati si cu timiditatea calatorului care purcede la drum in noapte, pe rand, pana spre miezul noptii isi fac curaj si se indreapta spre casa, cu urari scurte, soptite, dar cu bucuria timpului petrecut in suflet.

Trec ceasurile noptii si in dimineata mohorata de a doua zi se aud pumni si picioare in poarta, strigate ragusite de haidamaci asmutiti. Buimac, domnul Dragan se grabeste pe treptele pridvorului. Deschide si priveste mirat la aratarea imensa si burdihanoasa cu haina de piele si sapca asisderea:

-Deschide banditule! Securitatea! A murit tovarasul Stalin si voi ati chefuit azinoapte de bucurie? Fire-ati ai dracu’ de lepadaturi burgheze!

Am consemnat din povestile copilariei mele, pentru ca voi, bradeni, atati cati mai sunteti, sa nu uitati.