In urma cu 700 de ani, niste proaspat veniti din Asia Centrala, cu un nivel de civilizatie la piciorul broastei, dar ambitiosi, deschisi si lacomi spre progres si, implicit, spre a domina Europa si Orientul Mijlociu, si-au facut aparitia in Anatolia, cucerind Imperiul Bizantin, dar si lumea araba, ambele aflate intr-o epoca de criza si decadenta politica si militara accentuata. Europa apuseana, prin marile ei puteri maritime si comerciale ale momentului nu au facut nimic palpabil sa previna dezastrul unei reorientari geopolitice de anvergura, dimpotriva, au inteles sa profite de avantajele si oportunitatile de moment, ale unui haos care a durat vreme de 100 de ani.
Afirmarea statalitatii otomane si, mai ales, dominatia ei asupra estului musulman, trebuia legitimata prin cucerirea si fondarea unei capitale stralucitoare, cu o simbolistica majora in constiinta umanitatii veacului al XV-lea.
A fost sa fie Constantinopolul in 1453 si Sfanta Sofia, monument minune al crestinatatii, ctitorie a lui Iustinian, ultimul personaj politic, care a reusit performanta unui Mare Nostrum crestin in bazinul mediteranean, in leaganul civilizatiei europene dar si islamice, mai apoi.
Sultanii otomani si-au infaptuit rolul califilor de altadata, prin supunerea lumii necredincioase sub legea Islamului -datorie sfanta, consimtita in cuvantul Arhanghelului dezvaluit Profetului. Actul cuceririi Constantinopolului, al transformarii Sfintei Sofia in moschee, dincolo de impactul asupra lumii crestine, a avut o importanta simbolica fundamentala si creatoare pentru Islam, dandu-le urmasilor lui Osman aparenta unor urmasi ai insusi Profetului Mohamed.
A urmat gestul la fel de simbolic al proclamarii califatului otoman si al despuierii Meccai de odoarele esentiale ale religiei musulmane, ingramadite la Topkapi Sarayi, in cornul romantic si bine aparat al Bosforului.
Asadar, sub aspectul legitimarii imperialismului otoman, transformarea splendorii crestinatatii in locas de cult musulman isi sustine importanta, in primul rand, asupra drepturilor de dominare in spatiul islamic din Orientul Mijlociu si Peninsula Araba.
In desertul Arabiei, legitimitatea uzurpatorilor otomani va intra in coliziune cu legitimitatea descendentei (reale sau doar mitice?) din spita Profetului a dinastiei Al Saud. Ajutata de un context istoric deosebit de favorabil in doua razboaie mondiale, de experimentul kemalist al replierii turcilor pe coordonatele unui stat national, de rezervele uriase de petrol sub un sol desertic si neprielnic pentru orice, dinastia Al Saud reusit sa dezvolte un stat prosper si activ si o viziune expansionista si hegemonica, intr-o perioada in care autoritatea otomana incetase sa mai existe.
Este usor de remarcat, in contextul actual, cum in lumea araba viziunea imperialismului otoman si a hegemoniei, mai ales economica si spirituala, saudite intra intr-o inevitabila si ireconciliabila disputa, cu implicatie in intregul univers islamic.
Gestul lui Erdogan si, mai ales, rugaciunea de Vineri, ca moment de redare a Sfintei Sofia Islamului, mediatizat corespunzator la nivel mondial, are valoarea manifestului politic de reinviere a viziunii expansioniste otomane, viziune indreptata prea putin spre directia unei Europe protejate militar de americani, prea putin impotriva unei crestinatati, fata de care Rusia si-a reluat deja locul traditional de protector simbolic, si covarsitor spre lumea araba, spre corpul spiritual si politic al Islamului.
Pisica de Vineri a fost aratata in primul rand jocului geopolitic din Orientul Mijlociu si, mai mult ca sigur, a fost pe deplin inteleasa la Riad si la Washigtonul protector. In mod firesc, Tel Avivul si Teheranul asista cu interes la derularea evenimentelor incarcate de simboluri. Asadar, acum avem in Orientul Mijlociu islamic doi califi si un sah -paradoxal, mai legitimat religios decat insasi defuncta dinastie Pahlavi.
Intre timp, Europa face ceea ce stie sa faca cel mai bine: gestioneaza molime cu substrat politic, se complace in filozofii pe subiecte marginale, da din umeri.