Fugisem în neantul,
Lungul, adâncul
Abis
Ca un proscris
Abandonând-o în suflet
Și gând
Pe Ea,
Madona mea,
Întunecată
Și întristată.

Ma iubise de-ajuns
Să îmi salveze
Și să-mi răscumpere
Fiorul ascuns
Al nazuințelor toate
Deșarte,
Să m-aștepte
Răbdându-mi cărările
Și îndoielile,
Pe drumul ce tainic se lasă
Dinspre cer spre pamânt
Și mă duce acasă.

În minte-o purtam
Dar nu mă-ntorceam
Decât preț de-o secundă
Pe umărul stâng
Și-n urechea cea dreaptă
Îi ascultam
Plânsul din clipa
Fecundă,
A nașterii mele în Ea.

Apoi din multul dor ascuțit
Pe piatra destinului
Îmi trimise un înger
Țintit
În cămara festinului
Unde luam cina singur,
Făr’ de apostoli și făr’ de Iisus,
Stingher,
Fără noimă și făr’ de-nțeles,
Doar cu logica mea
De fier.

A venit El,
Pe pământ,
De la Ea,
Din cer
Și era atât de frumos
În lumina
Ce pe mine cădea
Pe chipul meu,
De pe fața sa,
Pe trunchiul și brațele mele
De pe mantia sa.

M-a privit și-a șoptit cu sfială,
În clipa de gând:
Tot ce-i bun pe pământ
Ai dus cu tine mereu,
Cand fugeai fără noimă
Și făr’ să-nțelegi
Clipe și anii întregi
Căutând să te-ascunzi,
În miezuri de vorbă
Adevăr să pătrunzi,
Neștiind, răspunsul purtând
Și aflând
La capăt de drum.