Ce as putea sa spun in prag de toamna,
Cand frunze ning si se destrama norii,
Cand ramurile isi jelesc cocorii
Si ploaia plange amintirea verii?

Te caut iar si iar pe tine, doamna
In ochi inchisi si-n arsita-ndoielii.

Si te gasesc mereu pentru o clipa,
Si te zaresc la marginea uitarii,
Acolo unde spaima ne-ntruparii
Si sortii osanditi ai mangaierii

Pe tampla-mi lasa-n dor pecetea lor cumplita
In taina noptii si a resemnarii.

E iar septembrie, doamna, peste lume
E înserare, frig si nefiinta,
Este sarut de-adio si dorinta
De cele ispravite-n neputinta,

De ce-ar fi fost si ce s-ar putea spune,
Nepovestite-n tot, cu prisosinta.

E iar septembrie, doamna, peste lume.