Divele unei epoci a ratacirilor ideologice, a paradoxurilor sentimentelor extreme, a dragostei si razboiului, a libertatii exprimate in maniera paroxistica, revolutionara si demolatoare. Femeia prezentului, libera si libertina, eliberata de conventii si tabuuri, mereu in cautarea unor sensuri ale propriei definitii, determinata spre o permanenta reinventare …uneori doar de dragul drumului spre aceasta, isi gaseste inceputurile intr-o generatie ambigua si contradictorie, oarecum nevrotica in permanentul razboi cu reconstruirea valorilor.
Machiajul puternic, nefiresc parca, ferm pana la violenta, este platosa si manifest politic peste interiorul sufletului sfasiat intre acceptare si revolta. O femeie deconstructivista se nastea din haosul unei societati scufundata in prea multe intrebari si sofisme. Rezultatul il stim, il vedem azi, fara a fi lamuriti daca a fost bine sau a fost rau. Ceea ce stim cu certitudine e ca, de la Edith Piaf, Marlene Dietrich sau Maria Tanase, idealul feminin s-a modificat profund, femeia unui secol a inlocuit femeia unor mii de ani.
O seara de joi, un inceput inghetat si umed in acelasi timp, de primavara. Suntem in anul 1953. Din casa familiei Dragan de pe strada Vanatorilor rasuna vesele acorduri de pian, insotite de voci binecunoscute in urbea prafuita si semiadormita, unde nu se intampla nimic si fiecare se cunoaste cu fiecare. Cate un trecator pe caldaramul cu gheata, parca nesfarsit, ce duce spre Deva, se mai opreste din cand in cand in fata intrarii cu porti trainice si stalpi de piatra, privind la fereastra salonului mare, luminat electric.
Poate ii trece un zambet fugar gandind la adunarea vesela si trista in acelasi timp, care se straduieste in fiecare joi a saptamanii sa isi regaseasca sensurile pierdute in zorii democratiei populare, in jurul pianinei cu clape autentice de fildes, adusa la apusul veacului trecut tocmai de la Viena. Toata lumea stie ca daca e joi, nu e numai zi de targ la Brad, ci e si serata muzicala la capitanul Dragan acasa, eroul cu care se mandreste toata suflarea Baitei si Hartaganiului, cel care s-a intors cu Unirea, pe un cal alb, decorat de Maria Sa Ferdinand pentru vitejia din Triunghiul Mortii si pentru ostenelile la Reintregire. Alaturi de el, de ani buni, sta Eliza, fiica tehnicianului Deak, cel venit aici inainte sa existe Romanie sau Mica pe aceste plaiuri, tocmai din indepartata Cehie, pentru a pune umarul la exploatarile miniere mandrie ale unui Imperiu.
In fiecare joi aici se aduna profesori de la gimnaziul roman, fosti functionari de la Mica deveniti necorespunzatori prin conditie si competenta cand lupta de clasa a devenit mai importanta si un necalificat cu patru clase ocupa biroul directorului general, acolo unde statea Sieber, Ambrusch sau Gigurtu. Sunt oameni care au inteles, incearca sa ierte, sa isi regaseasca sensurile intr-o comunitate intoarsa cu susul in jos de ceva vreme. Sunt oameni care nu inteleg, insa, sa renunte la portia de cultura, de umanitate si de prietenie, care ii leaga saptamanal.
Treptat, acordurile pianinei se sting. Infrigurati si cu timiditatea calatorului care purcede la drum in noapte, pe rand, pana spre miezul noptii isi fac curaj si se indreapta spre casa, cu urari scurte, soptite, dar cu bucuria timpului petrecut in suflet.
Trec ceasurile noptii si in dimineata mohorata de a doua zi se aud pumni si picioare in poarta, strigate ragusite de haidamaci asmutiti. Buimac, domnul Dragan se grabeste pe treptele pridvorului. Deschide si priveste mirat la aratarea imensa si burdihanoasa cu haina de piele si sapca asisderea:
-Deschide banditule! Securitatea! A murit tovarasul Stalin si voi ati chefuit azinoapte de bucurie? Fire-ati ai dracu’ de lepadaturi burgheze!
Am consemnat din povestile copilariei mele, pentru ca voi, bradeni, atati cati mai sunteti, sa nu uitati.
La ce rezultat a dus lupta anticoruptie a acestor ani? Am vazut multe catuse, urcari in duba, declaratii de avocati si infierari ale moderatorilor de talkshowuri si ale jurnalistilor cu staif, atitudini disperate, belicoase sau resemnate ale inculpatilor si personaje pregatite sa ia locul altor personaje intr-o comedie tragica fara sfarsit, declaratii si breakingnews in primetime, litere de o schioapa cu anunturi spectaculoase ruland pe jumatate de ecran tv sau pulsand pe site-uri de stiri.
Nu am avut parte de reparatii dupa fapte reprobabile, societatea si institutiile nu s-au concentrat pe recuperari de prejudicii sau recuperari de calupuri mari de adevar. Ne-am multumit cu iluzia unor imagini de impact, cu disperarea celui care a epuizat variantele tratarii bolii si inghite cu nesat lingurita cu leacuri indoielnice ale sarlatanului oprit in targul prafuit al patriei decadente.
Am plans si ne-am blamat pe noi insine si obiceiurile noastre, asteptand alte dezvaluiri, planuind alte denunturi, imaginandu-ne pe fiecare dintre noi ca pastratori ai adevarului relevat din dosare la fiset, din discutii in carciumi de lux la ceas de seara, transmise ca un dar de pret unor ingeri cu aripi imaculate, cagule si veste cu DNA mare scris pe ele.
Iata ca ingerii de altadata cad unul dupa altul in acelasi joc, aripile li se faramiteaza in bucati de parca ar fi cioburi de sticla, cagulele aluneca lasand la iveala chipuri nestiute si nebanuite sau alte cagule. Din tot, obsedant si cu implacabila probabilitate, ne raman vestele cu DNA, la care privim cu amaraciune si consternarea celui care nu a inteles nimic din ce i se intampla, sarmani Danila Prepeleac porniti la piata cu o pereche de boi si intorsi cu o plasa.
Ne-am bucurat prea multi si prea mult de executii simbolice pe esafoade de presa, in lumini artificiale de studio, am avut nevoie de lucrul acesta pentru a ne refula pe noi insine din preaplinul spaimelor si ratacirilor de tot felul, in sisteme morale dezvelite de continut precum scheletele reci si diforme ale obiectivelor industriale ce tocmai am reusit sa le culcam la pamant, sa le facem sa dispara in furtul proletar si democratic urmat de ingropaciunea uitarii autoimpuse.
Ceea ce ne-am dorit din prea multa frustrare am primit. Ingerii DNA au exersat public clipa mortii, a unei morti sociale si politice, caderea din puterea vremelnica in ritual televizat. Apoi s-au ridicat altii, pentru ca jocul nu poate sa se opreasca. Apoi au cazut ingerii. Le mirosim sangele si le adulmecam frica mortii. Mereu vor fi alti haituiti si alti ingeri cu palos si mania noastra in varful lui.
Uitam ca totul e doar cosmarul nostru, modul nostru de a ne justifica pe noi insine pasind afara din case, ca ingerii si damnatii sunt doar in noi si pentru noi, ca nu se va opri acest joc al spaimei si al mortilor simbolice decat atunci cand ne vom fi asumat viata noastra, inaintea propriilor instante si a propriei legi morale, cand vom inceta sa fim luptatori pentru adevaruri fabricate si raspandite in online si vom deveni traitorii propriilor vieti. Atunci, ei, regizori si papusari deopotriva, nu vor mai avea nici o putere asupra noastra.
